EXCLUSIV  Ce nu îți spune nimeni când te confrunți cu un AVC la 26 de ani

Invitată în cadrul emisiunii Drpsy de la DC News, psihoterapeuta Ioana Milea a vorbit deschis despre lupta ei cu un sistem nepregătit pentru pacienții tineri cu AVC, despre lipsa empatiei în spitale și despre cum a reușit să-și recapete mersul și vorbirea printr-un proces recuperare intens.

„Timp de un an și jumătate am luat la rând toate spitalele din București, toate secțiile de neurologie, căutând răspunsuri. Practic, recuperarea mea a însemnat și foarte mult studiu, pentru că în momentul ăla m-am apucat să citesc multe studii medicale ca să văd ce trebuie să fac, cum trebuie să procedez – să te ajuți tu pe tine”, a mărturisit psihoterapeuta.

Departe de a găsi sprijin sau încurajare, Ioana a fost nevoită să înfrunte nu doar efectele fizice ale AVC-ului, ci și un sistem medical rece, lipsit de empatie. „Medicii nu au această empatie pe care o avem noi ca psihologi, nu vine niciun medic să-ți spună «stai liniștit, va fi bine». Eu m-am lovit de foarte multe situații în care mi se spunea «da' ce problemă ai? învață să trăiești cu amețeala». Asta este, o să fii amețit tot restul vieții tale”, povestește ea.

La o vârstă la care alți tineri își fac planuri de viitor, Ioana era nevoită să accepte ideea morții. „Cum să accept la 26 de ani ideea de moarte? Nu mi se pare normal să-i spui unui pacient așa ceva și să-l tratezi la modul ăsta”, spune ea.

În ceea ce privește efectele fizice lăsate de AVC, Ioana povestește că amețeala și un ușor deficit locomotor persistă mai ales în perioade de oboseală intensă. „O durere în picior, piciorul care a fost paralizat se bloca. Și uneori mersul nu e tocmai corect. Așa se întâmplă, să mai arunci piciorul în mers, să-ți mai scape”, a explicat aceasta.

Recuperarea a fost un proces solitar și anevoios. „În cazul meu, recuperarea am făcut-o singură. Nu am avut ajutor, nu am găsit pe nimeni. S-a bazat pe exerciții de logopedie făcute în oglindă, că slavă Domnului aveam și o formare în sensul ăsta și știam foarte bine ce trebuie să fac”, a povestit psihoterapeuta.

Unul dintre cele mai grele aspecte a fost izolarea socială, o consecință adesea ignorată a bolilor neurologice: „Ieși între oameni, ieși în cercuri de prieteni și eu sunt foarte vorbăreață și mie îmi spuneau prietenii «de ce ești tăcută?» Ce să le spun? Știți, jumătate din gură este fixă și nu pot să vorbesc... Adică a fost o traumă. Și mă simțeam așa de neputincioasă în momentele alea și nu știam cum să reacționez, cum să le explic, cum să-i fac să înțeleagă că o să fie totul OK”.

Dar psihoterapeuta nu s-a lăsat învinsă. Și-a antrenat creierul cu o disciplină care astăzi pare aproape supraomenească. „Ce trebuie oamenii să înțeleagă este că neuronii noștri sunt ca niște animăluțe pe care le dresăm. Alți neuroni sănătoși vin și preiau funcțiile neuronilor morți. Orice medic confirmă informația. Noi trebuie să ne dresăm neuronii”, spune ea.

Un exemplu concret vine chiar din procesul prin care și-a recăpătat mersul. „Piciorul meu sărea instinctiv pe stradă. Mergeam și o lua în altă direcție. Nu aveam niciun control asupra mersului. Și am constatat în timp că, în momentul în care mergeam, dacă mă concentram 100% pe mers și eram atentă la piciorul meu și spuneam «acum te concentrezi, piciorul merge drept, calcă așa cum trebuie să calce», practic era un exercițiu la nivelul creierului pe care îl făceam. În momentul în care tu îi dai creierului comanda, el execută. Este foarte simplu. Dar nu îți spune nimeni lucrurile astea. Și atunci trebuie să le înveți pe parcurs”, conchide aceasta.

Ascultă mai multe aici:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News