Impozitarea fiecărei tranzacții bancare – un butoi cu pulbere constituțională în economia României 

În cadrul negocierilor politice de la Cotroceni pentru noul program de guvernare, a fost adus în discuție un concept radical: o taxă fixă aplicată tuturor tranzacțiilor bancare – practic, „pe orice mișcare de bani din economie”. Conform surselor citate, ideea ar presupune perceperea unui comision de 1 leu pentru fiecare plată bancară de valoare mică, respectiv 3 lei pentru tranzacțiile peste un anumit prag. Această micro-taxă ar urma să fie aplicată oricărei plăți făcute prin bancă (transfer online, plată cu cardul, ordin de plată etc.), similar modului în care băncile percep comisioane de transfer – doar că, de data aceasta, suma fixă ar merge la bugetul de stat, nu la instituția financiară. Scopul declarat al unei astfel de măsuri este strângerea rapidă de venituri substanțiale la buget: se estimează un aport de aproximativ 50 de miliarde de lei anual dacă taxa ar fi implementată pe scară largă. În contextul deficitului bugetar semnificativ, pare că inițiatorii consideră această contribuție universală drept o soluție miraculoasă care distribuie povara fiscală „câte puțin la toți” în loc să majoreze alte impozite sau taxe existente.

Argumentul susținătorilor este că o mică prelevare per tranzacție, aparent neglijabilă pentru utilizatorul individual, s-ar cumula în sume enorme la nivel național. Pentru a face măsura digerabilă, promotorii săi invocă ideea de solidaritate: un efort colectiv minuscul al fiecărui cetățean, echivalat retoric cu „un act patriotic” pentru binele comun, ce ar finanța sănătatea, educația și infrastructura fără a crește drastic alte taxe. 

De ce ar putea fi neconstituțională o taxă pe fiecare tranzacție

Marius Stanciu, partener la firma de avocatură Buju Stanciu & Asociații, avertizează că, dincolo de implicațiile economice, o asemenea taxă ridică grave semne de întrebare din punct de vedere constituțional. Potrivit Constituției României, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale asupra cetățenilor (art. 56 alin. (2)) „Principiul distribuției echitabile a poverii fiscale înseamnă că taxele și impozitele trebuie concepute proporțional și rezonabil față de situația contribuabililor”, explică Marius Stanciu. „O taxă fixă, identică pentru fiecare tranzacție, lovește disproporționat în plățile mici și în persoanele cu venituri reduse, ceea ce ridică problema neîndeplinirii criteriului de justiție fiscală prevăzut de Constituție”, adaugă el. 

Concret, a impune același 1 leu atât pentru plata unei facturi de 50 de lei, cât și pentru transferul a 5.000 de lei, ar însemna că povara este de 2% în primul caz versus 0,02% în al doilea – un dezechilibru evident. Cei cu tranzacții frecvente sau de valori mici (ex: micii antreprenori, populația nevoită să își plătească facturile lunar) ar suporta, cumulat, un cost semnificativ raportat la venitul lor, pe când marile companii sau tranzacțiile de valori ridicate ar resimți infim taxa. Curtea Constituțională a României a subliniat în jurisprudența sa că echitatea fiscală nu înseamnă neapărat egalitate matematică, ci proporționalitate – or, o taxă forfetară pe operațiuni ignoră cu desăvârșire proporționalitatea față de mărimea tranzacției sau capacitatea de plată a contribuabilului.

Un alt argument de neconstituționalitate vizează caracterul discriminatoriu și efectele contrare interesului public. „O asemenea taxă îi pedepsește practic pe cei care folosesc sistemul bancar și favorizează indirect tranzacțiile în numerar”, explică Victor Buju, partener la Buju Stanciu & Asociații. Cetățenii și firmele care operează la vedere, prin bănci (ceea ce statul oricum încearcă să promoveze pentru trasabilitate fiscală), ar fi taxați suplimentar la fiecare plată, pe când cei care folosesc numerarul în mod extensiv ar scăpa de această povară. Se creează astfel un tratament diferit între plătitorii bancari și cei cash, fără o justificare rezonabilă – ba dimpotrivă, în contradicție cu obiectivul declarat de reducere a economiei subterane. 

De asemenea, se ridică problema dreptului de proprietate. Constituția garantează dreptul de proprietate privată (art. 44) și permite impunerea de taxe numai stabilite prin lege, pentru contribuții financiare justificate. Orice taxă excesivă, arbitrară sau care erodează substanțial proprietatea cetățeanului (veniturile, banii săi) poate fi atacată ca echivalând cu o expropriere indirectă. „Gândiți-vă la un leu care trece prin zece tranzacții bancare diferite – în final, statul va fi luat 10 lei pentru același leu care și-a schimbat de zece ori mâinile”, exemplifică Marius Stanciu. Această „taxare în cascadă” contravine principiului neutralității fiscale și poate fi considerată nerezonabilă. Desigur, statul are dreptul să colecteze taxe, însă Curtea Constituțională ar putea analiza dacă nu se depășește un just echilibru între interesul public (asigurarea finanțelor) și protecția proprietății private a individului. Un impozit care descurajează practic utilizarea proprietății (banii în cont) pentru orice plată uzuală ar putea fi considerat disproporționat.

Nu în ultimul rând, modul de adoptare a unei asemenea măsuri ar fi supus controlului constituțional. Dacă guvernul ar încerca introducerea ei prin ordonanță de urgență, s-ar pune problema respectării art. 115 din Constituție (care interzice ordonanțe ce afectează drepturile fundamentale și obligațiile fiscale ale cetățenilor, în absența unei urgențe reale și bine motivate). Chiar și prin procedură parlamentară, legea ar trebui să fie extrem de clară și previzibilă. Orice modalitate vagă utilizată în definirea tranzacțiilor taxabile, excepții, plafon etc. ar genera insecuritate juridică – de pildă, cum se aplică taxa la tranzacțiile internaționale, la plățile interbancare multiple, la tranzacții cu cardul de credit ș.a. Impredictibilitatea și lipsa de claritate a legii fiscale constituie ele însele motive de neconstituționalitate, deoarece încalcă principiul legalității și al securității juridice (derivat din art. 1 alin. (5) al Constituției, care cere respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, implicând și claritatea și previzibilitatea legislației). O lege care introduce o taxă fără studii de impact solide și fără un termen rezonabil de implementare ar putea fi considerată contrară acestui principiu.

În concluzie, caracterul inedit și potențial arbitrar al unei taxe universale pe tranzacții bancare o face vulnerabilă la multiple critici constituționale: inechitate fiscală, tratament discriminatoriu implicit, atingere disproporționată adusă proprietății și încălcarea principiilor economiei de piață și securității juridice. Victor Buju subliniază că, dacă o astfel de lege ar fi adoptată, „cel mai probabil va fi contestată la Curtea Constituțională încă din faza de proiect, înainte de promulgare, sau imediat după, de către mediul de afaceri ori de către Avocatul Poporului, date fiind implicațiile generale”. Iar precedentele arată că judecătorii constituționali au invalidat în trecut măsuri fiscale care încălcau flagrant principiile constituționale – de exemplu, anumite taxe auto discriminatorii sau prevederi care contraveneau libertății economice.

„Cei care promovează această micro-taxă vor încerca, firește, să pună accent pe solidaritate națională și pe obligația constituțională de a contribui la cheltuielile publice. Totuși, când pui aceste rațiuni față în față cu principiile proporționalității, echității fiscale și protecției proprietății, devine limpede că o taxă fixă pe fiecare tranzacție rămâne regresivă, discriminatorie și, în final, vulnerabilă la un test de constituționalitate – iar economia reală ar sancționa-o și mai repede decât Curtea”, atrage atenția Marius Stanciu, partener la Buju Stanciu & Asociații.

Perspective și soluții alternative

Pentru mediul de afaceri și experții independenți, mesajul este clar: în locul unei taxe controversate și potențial neconstituționale, România are alte pârghii pentru a-și echilibra bugetul. Fiscul românesc (ANAF) ratează anual colectarea a aproximativ 9 miliarde de euro din TVA – o sumă colosală pierdută, echivalentă, de altfel, cu cele 50 de miliarde lei pe care noua taxă și-ar propune să le strângă.

„Înainte să punem o povară nouă pe fiecare plată a cetățeanului, am putea crește colectarea taxelor deja datorate. Dacă s-ar recupera chiar și jumătate din uriașa evaziune la TVA și alte impozite existente, bugetul ar câștiga mult peste ceea ce ar aduce această taxă pe tranzacții”, afirmă Victor Buju. Acesta sugerează că e preferabilă îmbunătățirea administrării fiscale – digitalizarea ANAF, combaterea evaziunii mari, lărgirea bazei de impozitare prin aducerea zonei gri la lumină – decât introducerea unui bir nou care să afecteze negativ tocmai economia albă.

Din perspectivă de business, predictibilitatea și stabilitatea cadrului fiscal sunt cruciale. O taxă inedită, aplicată brusc pe întreg sistemul financiar, ar eroda încrederea investitorilor și ar putea stimula un exod de capital – exact temerea exprimată de unii economiști („banii vor fugi din țară”). Marius Stanciu avertizează că incertitudinea juridică legată de constituționalitatea unei asemenea măsuri ar fi și ea dăunătoare: „Ne putem trezi că firmele și cetățenii achită taxa câteva luni, apoi este declarată neconstituțională și abrogată – creând haos administrativ și financiar”. Oamenii de afaceri au nevoie de claritate și consistență în politici, nu de experimente fiscale volatile.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News