EXCLUSIV  Viața nu mai e la fel după un AVC, dar iată ce trebuie să știi ca să treci peste mai ușor. Lecția de curaj și o poveste care inspiră

Experiența personală i-a oferit o înțelegere profundă asupra procesului de vindecare și a provocărilor pe care le întâmpină pacienții care se confruntă cu această afecțiune. Mai mult decât atât, i-a oferit resursele interioare necesare pentru a-i ajuta pe ceilalți: „Nu este un secret, tocmai de aceea fac recuperare post-AVC de 15 ani, pentru că cea mai bună metodă de a recupera pacienții a fost propriul exemplu”.

Conștientizarea diagnosticului a fost, pentru ea, momentul unei renașteri. „În momentul în care am înțeles ce s-a întâmplat, am conștientizat ce urmează să fac mai departe, mi-am dat seama că viața trebuie luată de la capăt practic pentru că te mai naști încă o dată”. Această revelație a marcat începutul unui drum lung, anevoios, dar plin de învățăminte. Ioana Milea a început să caute soluții, să identifice pașii necesari pentru recuperare, punând accent pe rolul esențial al fizioterapiei și pe importanța centrelor specializate în reabilitare fizică.

Totuși, dincolo de aspectele medicale, psihoterapeuta atrage atenția asupra unei lacune majore în sistemul de sănătate: lipsa de sprijin și informare acordată familiei pacientului. „Ce nu se știe, ce nu ni se spune din spital, este faptul că, din punctul meu de vedere, ar trebui și familia să treacă printr-un proces de instruire pentru pacientul aflat în această situație”.

Recuperarea după un AVC nu este doar o chestiune de voință, ci și o confruntare cu frustrările neputinței. „Cauzele sunt foarte multe și ne întâlnim cu foarte multe obstacole în procesul ăsta, pacienții devin nervoși, irascibili, nu înțeleg ce se întâmplă cu ei”, spune ea. Ioana Milea compară acest fenomen cu procesul natural al îmbătrânirii, în care pierderea funcțiilor fizice aduce un sentiment de neajutorare profundă: „Neputința ne aduce acolo, este cam același lucru care se întâmplă la bătrâni. Pe măsură ce îmbătrânim, ne simțim neputincioși și devenim irascibili. Așa se întâmplă și la pacienții cu AVC, ei sunt la un pas de moarte și, din momentul ăla, normal că li se pare e sfârșitul lumii, nu mai pot să meargă, nu mai pot să vorbească”.

Ea critică abordarea superficială a sistemului medical în perioada de după externare, considerând că recuperarea psihologică este adesea ignorată. „Trebuie tratată cu seriozitate partea asta de after. Nici măcar în spitale nu se acordă foarte multă atenție pe zona asta. E un protocol simplu care se urmează: se administrează antidepresive indiferent de situație. Dacă ești un caz fericit, cum am fost eu, poate vine și un clinician să te vadă, dacă nu, nu vine nimeni”, a povestit psihoterapeuta.

În cazul AVC-urilor hemoragice, consecințele pot fi și mai severe. Uneori, pacienții nici nu realizează ce li s-a întâmplat, mai ales dacă nu au fost conștienți în momentul producerii evenimentului neurologic. Ioana Milea se consideră norocoasă pentru faptul că a fost conștientă și a putut înțelege gravitatea situației: „Eu am fost din cazurile fericite și am fost conștientă și atunci am realizat ce se întâmplă cu mine. Cumva șocul era foarte mare pentru că îmi dădeam seama că e nasol, nu mai pot să merg, e nasol, nu mai pot nici să vorbesc”, a mai povestit ea.

Ascultă mai multe aici:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News